Erau odată trei fraţi săraci, că n-aveau după ce bea apă. În satul lor trăia un bătrân înţelept, veşnic în slujba celui aflat la ananghie. Pentru că nu mai ştiau ce şi cum să facă, ei s-au dus la acest învăţat ca să-i ceară ajutorul. Privindu-i acesta, le dădu câte o găleată cu apă şi o carte mare, groasă.

     – Cartea ce-o aveţi în mână adăposteşte toate cunoştinţele lumii, înţelepciuni, sfaturi şi-i e trecut între pagini întreaga taină a lumii de până acum. În găleată e apa vieţii, vă va fi şi vouă trebuincioasă, dar mai ales copacului de pe a treia colină, ce se vede în zare. E un copac frumos, cu frunziş, des şi coroană mare. Dacă mâine, când soarele va fi de două suliţe pe cer nu-l udaţi, se va usca. Mergeţi de-l udaţi, dar băgaţi de seamă, de vă întoarceţi fără să fi udat copacul sau de rătăciţi cartea, pierdeţi rămăşagul. Iar de vă întoarceţi precum vă cer, vă dau orice.

      Cei trei plecară chiar în clipa următoare. Colinele erau mari şi ore-n şir îi trebuiau muritorului de rând ca să le străbată. Pe la ceasurile amiezii, soarele dogorea, iar flăcăii erau în mare impas. Cel mai mic se opri din drum şi se lungi pe iarbă. Căldura îl moleşea atât de tare că era năucit. Bău puţin din apa vieţii şi lungit cum era, începu să viseze la copacul ce-l aştepta. Cât de bine se va răcori la umbra lui, ce încântare va fi să ajungă acolo şi mai ales ce bucurie îl va învălui când se va întoarce de la înţelept şi-i va cere bogăţii nenumărate. Şi tot gândindu-se el aşa, adormi în zăpuşeală. Ceilalţi doi fraţi îşi văzură de drum, sorbind câte puţin din găleată pentru a nu-i prăpădi focul soarelui. Când se trezi, cel mic observă că apa din găleată se evaporase şi toate nădejdile lui se risipiră. Supărat, se întoarse acasă.

     Înserarea răcoroasă se lăsă, iar cei doi fraţi înaintau anevoios. La miezul nopţii, gerul era mult prea pătrunzător. Fratele mijlociu nu mai putu răbda şi, pentru că avea chibrituri la el, dădu foc cărţii groase. Căldura focului îl dezmorţi şi trecu noaptea cu viaţă. Cât despre flăcăul cel mare, deschise cartea înţelepciunilor şi citi cum se face vânătoarea. Respectă întocmai ce spuneau străbunii şi iată-l îmbrăcat cu blana unui lup din preajmă. Aşa se făcu că dimineaţa soarele era de două suliţe pe cer, iar fratele cel mai mare îndeplinise cerinţa învăţatului şi uda copacul. Imediat după aceea, mai buchisi cartea groasă şi află scurtături miraculoase pentru drumul înapoi. Cu cartea sub braţ, se întoarse mândru la bătrân. Întrebându-l cum i-a fost, flăcăul îi răspunse:

     – Am înţeles că totul n-a fost decât un exerciţiu, căci cartea groasa e doar un ghid de vânătoare, de care ştiai că vom avea nevoie, ea e trecutul nostru cel plin de experienţe, iar de o mistuiam, cum a făcut fratele meu cel mijlociu, eram pierduţi, căci acolo aveam tot bagajul de cunoştinţe. Apa din găleată nu-i deloc fermecată, însă e vitală, oricând, atât nouă, cât şi copacului. Ea este prezentul, e clipa care trebuie preţuită, căci trece, aşa cum s-a evaporat şi apa din găleata. Iar copacul nu e altceva decât viitorul care se dezvoltă şi devine armonios doar dacă ajunge la el apă curată şi întreţinută, aşa cum spune şi cartea groasă că e firesc.

      – Adevărat grăieşti, tinere. Acum că ştii toate acestea, poţi să spui că vei ştii să apreciezi trecutul în fiecare clipă trăită iscusit şi astfel viitorul îţi va fi prieten.