De Dragobete, pe 24 februarie, se serbează Ziua Îndrăgostiţilor la români, însă cu monopolizarea Valentine`s Day, foarte puţini mai serbează şi în stil românesc.

Tradiţia spune că de Dragobete, tinerii şi tinerele, îmbrăcaţi de sărbătoare, porneau prin pădure pentru a culege ghiocei sau alte plante, care credeau ei că ar avea puteri miraculoase, folosindu-le la ritualuri vechi de dragoste. Cei care participau la acest eveniment erau feriţi tot anul de boli, iar gospodarii aveau un an mai roditor, bogat în grâne și animale.

Femeile, pentru a fi mai drăgăstoase, atingeau un bărbat străin, iar fetele nemăritate, foloseau zăpada rămasă pe pământ,  pentru diferite farmece de dragoste și pentru a fi mai frumoase.

Tot de Dragobete, se făceau logodne pentru ca iubirea să ţină tot anul.

Cine este Dragobete, de fapt?

Divinitate mitologică similară lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic, el era la daci zeul care, ca un “naş cosmic”, oficia în cer la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În decursul anilor, această tradiţie s-a extins și la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele și băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se “logodesc” în această zi. Motivaţia preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc “pasere” însemnând chiar “mesaj al cerului”.

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui făcându-se petreceri (fără indecenţele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii…

Denumirea sărbătorii apare în veacurile evului de mijloc sub numele de “Vobritenia”, “Rogobete”, “Bragobete”, “Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil și sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea “Dragobete”.

O altă explicaţie dată de unii filologi asupra provenienţei numelui “Dragobete” porneşte de la două cuvinte vechi slave “dragu” și “biti”, care s-ar traduce prin expresia “a fi drag”. Alţi filologi, adepţi ai autohtonismului total al sărbătorii, explică denumirea prin două cuvinte dacice, “trago” – ţap și “pede” – picioare, aceste două cuvinte transformându-se, în timp, în ”drago”, respectiv ”bete”.

Dragobete, zeu al tinereţii și patron al dragostei.

dragobetele-saruta-feteleLa noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci si păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: “Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urăciunile să le desparţi”.

În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau şi se spălau pe cap cu apa astfel obţinută, crezând că vor avea părul şi tenul plăcut admiratorilor.

De obicei tinerii, fete și băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi “face de Dragobete”, fiind convinşi că în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete.

Această întâlnire se transforma adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.

Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie.

Se mai credea că în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea și încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri și alte boli.

Dragobetele era sărbătorit în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul deschizător de primăvară.

Obiceiurile străvechi mai spun şi că pe 24 februarie oamenii îşi aranjau casele pentru a-i face o primire demnă zeului amorului care venea alături de zânele sale încărcate de daruri de iubire. De asemenea, toţi cei din gospodărie căutau să nu-l întâmpine pe Dragobete fără o persoană alături fiindcă, în caz contrar, ei erau sortiţi să mai aştepte încă un an până când aveau să îşi găsească perechea. Deci să avem grijă ce vom face anul acesta de Dragobete şi cu cine ne vom petrece timpul.

Obiceiurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin care nu are legătură cu spiritualitatea românească.

Vă urăm ca anul acesta, de Dragobete, să vă găsească ziua îmbrățișați cu cei dragi și să nu uitați tradiția îndrăgostiților, până ce nu o dați mai departe copiilor voștri.

Autor: Alina Schiau