Era odată, într-un sat departe, un flăcău chipeş, lat în spate, cu ochii de cicoare şi-un nas albastru, ca nimeni altul. 

Toate fetele-l plăceau şi oriunde mergea se luau după el. Chit că avea un bordei ca vai de el, domniţele-l voiau ca bărbat, iar taţii de ginere. Dar feciorul nostru avea un nărav nesăbuit şi nu stătea locului cum nu stă apa în sită, aşa că urca pe măgar şi colinda împrejurimile în căutare de noi aventuri. Cât de impresionate mai erau fetele când parca măgarul în faţa porţii si ce le mai plăcea nasul albastru. Puneau mâna pe el şi-l jucau din degete, aşa cum făceau aluatul pâinii, iar flăcăul nostru le mulţumea prin fapte.

     Într-o zi, vrând să-şi spele feţişoara, întâlnii o babă la izvor. Baba gâdila cu un deget apa şi fredona cântece patriotice:

     – Fecioraş cu nas albastru, ascultă-mă pe mine, că-s demult pe lume, ţi-s dragi femeile şi nu-i păcat, că şi tu lor, dară să le iubeşti cu cap! Ia de poartă scufiile aste atunci când e mai mare focul şi-mi vei mulţumi! Iar când vei da de cea care te va mulţumi şi la suflet, să ai grijă de ea, căci ea te va ajuta la mare necaz!

     Şi baba-şi văzu înainte de treaba ei. Flăcăul, prinzând că-i vorbă bună ce-i spusese bătrâna, vârî scufiile în portbagaj şi încălecă pe măgar. Băgă de seamă sfaturile şi le urmă, iar când se mai iubea cu câte o cuconiţă purta scufia mândru. Asta timp de ceva vreme, căci boem cum era, ba uita a le purta, ba nu-i mai venea pe plac şi-n final le pierdu.

     Vremea trecea şi el cutreiera satele, călare pe măgarul său până găsii o fată, cu faţa albă ca de zăpadă, cu ochii de mure şi părul ca tăciunele. Era frumoasă şi prinţesă, cu miros de ploaie de vară în piele şi de flori de câmp în păr. Avea buze de trandafir, roşu ca sângele proaspăt, iar gura ei cânta cu tril de privighetoare, nu cum erau coţofenele întâlnite până atunci.

     Se-nţelese cu ea şi de-acu era la casa lui, om însurat. Numai ce într-o zi la uşa-i bate cineva. Deschizând, vede într-un coşuleţ un prunc mic cu ochii de cicoare şi nasul albastru. Se lumină, pricepu problema dar…cum s-o scoată basma curata în faţa nevestei? Cugetă puţin şi-i spuse că mititelul era fratele lui. Dar la 2 zile, altcineva bătu la uşă şi când-colo, ce să vezi? Alt pui de om asemeni lui, într-un coşuleţ cu funde. Şi tot aşa până când în casa lor erau 7 pitici cu nasul albastru.

     – Bărbate, nu-i cu putinţă să am atâţia cumnaţi de-aceeaşi vârstă. Asta-i urmare la vreo desfrânare a ta…

     – Fără-ndoială n-am respectat sfatul babei, iar fetele ce le-am iubit ştiu unde să mă găsească, îşi spuse flăcăul în sinea lui.

     Nevasta lui se decepţionă şi vreo 3 luni zăcu la pat, de supărare, iar din faţa ca de zăpadă, se făcu ca de var. Părul ca tăciunele începu să prindă scrum şi albeală de supărare, iar buzele-i de trandafir se uscară ca smochina cea maronie.

     În astă vreme, flăcăul muncea de se spetea ca să ţie casa în picioare ca de, cu soţia bolnavă nu mai avea nici masă, nici rufărie curată şi nici bani de mâncare. Nemaiputând, se întoarse la babă să-i ceară sfaturi:

     – Te-ai lepădat de cuvântul meu, acum priveşte la soartă. Vei munci, iar nevasta te va ajuta, căci te iubeşte şi putea-va să ierte. Nu spera acum la concediu în Tahiti şi nici să nu te amăgeşti cu vreo băutură tare. Ia-ţi copiii pe genunchi şi învaţă-i cum e cu viaţa, să nu le fie traiul asemeni ţie. Şi ţine minte, cu boroboaţa asta te-ai îmbătrânit cu 10 ani, dar rămâi cu nădejdea că omul poate să facă şi să dreagă orice, atât, să creadă-n el!

     Se-ntoarse atunci acasă, îi arătă nevestei cât de mult o iubeşte, avu grijă de copii şi mai făcu o serie, cu a lui soţie de data aceasta, care păstrară nasul cel albastru, dar ochii îi avură de tăciune, ca ai ei. Şi plecară toţi, mai încolo, şi în concediu, dar în Ţara Lalelelor, că acolo sunt oamenii liniştiţi şi cu chef de viaţă! Şi dacă după acel concediu s-au întors familie mare şi unită, păi atunci aşa da familie!