A fost odată-n lumea asta o ţară frumoasă, cu ape limpezi, munţi împăduriţi şi livezi cu pomi roditori. Oamenii erau vrednici, cu braţul gros, campioni la ridicat haltere şi cărat găleţi în degetul mic, munceau cu poftă şi erau corecţi, de-ţi era mai mare dragul să-i întâlneşti în cale. Şi toate-ar fi rămas frumoase dacă bunăstarea nu le-ar fi ridicat nasul la două prăjini.

Aşa cum e în firea omului să vrea mai mult, aşa şi oamenii mândrei noastre ţărişoare se hotărâră, rând pe rând, să-şi încerce norocul şi-n alte părţi ale pământului, cu gând că aşa familia va fi mai fericită, porcul cu slănină de o palmă şi câte şi mai câte.

Uite-aşa plecă unul, plecară doi peste o mare, peste o ţară şi lucrară câte-o vară. Dacă plecaseră pe măgari, acu se întoarseră pe cai putere, cu desagi doldora de bunătăţi străine şi jucării cum nici Moş Crăciun nu are. Prea bine le era acolo, aşa  că iată-i cum îşi iau şi nevestele cu ei, să puie umărul la treaba. Femeile, auzind că de se vor alătura soţilor vor primi cojoace cu fir de aur, rapid îşi făcură desaga şi p-aci ţi-i drumul !  Plecară care mai de care mai departe, trecând  chiar şi de 7 mări şi 7 ţări.

În sate aveau să rămână doar copiii, bătrânii şi neputincioşii. Cei mai tineri, văzându-se lăsaţi în voie, se-mbrătişară şi-o porniră la hore de se zguduia aşa tare pământul, că în turnul bisericii clopotul dădea singur din limbă. Nu era semn bun! Totul era un dezmăţ, destrăbălarea cuprinzând toată ţara. Bătrânii, nemaifiind ajutaţi de tinerii cheflii, mai rău erau cuprinşi de suferinţi. Flăcăii jucau, fetele rezemau gardul cu o ţigară într-o mână şi-o damigeană în cealaltă, toţi chiuind a voie bună, în timp ce bătrânii gemeau a sfârşit, prin odăile de-acum împăienjenite. Cât despre cei mici, îşi făcură avioane din paginile cărţilor, iar învăţătura le era mai străina ca zborul făr` de aripi. Până şi codrul resimţea şi de necaz îşi pierdu frunza.

Văzând acestea şi mai ales că hotarele-i erau de-acum pândite de cotropitori de toate felurile, conducătorul ţării ceru ajutorul celei mai înţelepte babe. Ea ştiind care-i problema, îl povăţui pe împărat să dea ordin de întoarcere la vatră pentru toţi cei plecaţi, pentru că numai aşa copii vor primi educaţia cea bună a părinţilor şi vor putea să le calce pe urmă. Astfel, atât punga fiecărei familii cât şi vistieria aveau să se umple de galbeni, spre binele tuturor.

Soţii şi soţiile au primit răvaşe, acolo pe unde erau şi tare s-au mâhnit când au aflat că e de-ntors acasă, şi nu pentru jucat ci pentru făcut ordine-n dezordine. Şi-aşa îşi găsiră părinţii pe-ai lor urmaşi în cea mai tristă decădere: fetele erau mofturoase de nu mai făceau ciorbă acasă, ci mâncau la bucătăriile comunale, băieţii iubeau munca cum iubeşte câinele lanţul, iar bunicii….tare se mai zbăteau. Ţara toată era năruită.

Ehei, averea ce-o strânseseră nu le era de nicio haznă, căci sufletul le era rănit foarte. Ani de zile trecură până ce lucrurile au intrat iar pe făgaşul bun şi toţi promiteau de-acu să nu-şi mai lase familia, de dragul banului. Şi bine făcură, căci prin muncă acasă, ei cunoscură armonia şi bunăstarea în sânul celor dragi.

Şi-am încălecat pe-o şea şi-am rămas în ţara mea!